inaltimea

Intotdeauna mi-a placut sa privesc lumea de sus.... la propriu vorbind:). Viziunea pe care ti-o ofera inaltimea este in acelasi timp involburata si calma. Percepi zgomotul si agitatia, aproape ca simti si mirosul, intuiesti ca in haul pe care-l contempli se intampla firescul de care te-ai indepartat dar... ai sansa de a nu deslusi vocile, de a nu auzi problemele, de a nu vedea mizeriile, durerile, discrepantele... ai sansa de a vedea perspectiva...
Vezi forme pe care imaginatia ti le poate umple cu ce-ti doresti, vezi pete de culoare pe care le poti potrivi intr-un tablou maret al carui pictor nastrusnic esti tu...
Inaltimea iti da dreptul sa inlaturi limite si spatii, sa cuprinzi cu privirea si mintea exact cat iti doresti...
Azi insa am descoperit o alta perspectiva pe care ti-o ofera privitul de sus... era dupa ce ploaia si-a incetat numarul iar de jos de pretutindeni se ridicau aburi. Totul s-a despachetat din imensele fasii pufoase ce se risipeau incet lasand in urma lor imagini clare, cladiri spalacite, masini grabite, oameni pestriti ce se feresc de baltile strazilor, zgomote, muzici, certuri ale vecinilor probabil preocupati de soarta lor, stiri, reclame, agitatie... Privirea si simturile cautau disperate puncte de care sa se agate pentru a nu fi bulversate, iar inaltimea le-a oferit: muntii nemiscati, insensibili la capriciile ploii, norii ce se rostogoleau rasfatandu-se agale pe cer...
Asa-i si cu privitul de sus al celor ce conduc si iau decizii... Pentru a nu fi bulversat de problemele reale ale celor de jos, este indreptat spre stancile de nemiscat ce-si apara teritoriile si averile afisand zambetul satisfacut si tamp de nemurire...